Câteva reflecţii pornind de la portaltoii actuali

Sunt de acord cu Masanobu Fukuoka, cel care spunea că dincolo de tot ceea ce facem noi, dincolo de tot ceea ce cercetăm, dincolo de tot ceea ce ştim – se află o filosofie. Indiferent dacă suntem conştienţi sau nu, dacă suntem receptivi sau dimpotrivă obtuzi, în spatele fiecărui aspect al vieţii noastre se află o idee, sau cel puţin un gând mic. Iar acestea, ne place sau nu, sunt încărcate de semnificaţii. Adică se prezintă oricum, dar nu neutre. Când conectăm gândurile şi ideile noastre la vechile sisteme din vechime, aflăm că există pseudo-idei, că există vicii, că există păcate.

Ştiind că permacultura favorizează culturile perene, am vrut să aflu cât mai multe despre pomii fructiferi, componentă esenţială a unei gospodării permaculturale. Drept pentru care, în săptămânile din urmă, am pus mâna să citesc câteva cărţi dedicate subiectului:

a)      Lenuţa Chira – Cultura arbuştilor fructiferi;

b)      Lenuţa Chira şi A. Asănică – Cireşul şi vişinul;

c)      Lenuţa Chira şi Ioan Paşca – Cultura mărului;

d)      Lenuţa Chira, Viorel Chereji şi Marius Roman – Caisul şi piersicul.

Toate au apărut la Editura M.A.S.T., în ultimii 3-4 ani.

Patru cărţi. Nu-i mult, dar e un bun început. Am avut în minte, de-a lungul acestor pagini, o afirmaţie a unui coleg, intelectual dar amator de pomicultură, rostită sentenţios, cu aerul unui adevăr milenar: “Dacă nu stropeşti, nu mănânci fructe. Uneori, când era mai grăbit, emitea un raccourci fabulos: “Nu stropeşti, nu ai.” Un alt prieten, iubitor de pomi şi el, deplângea moartea unui cais mediteraneean căruia nu-i făcuse toate stropirile. Vreo 18 la număr. O adevărată baie chimică, menită să-l ajute să trăiască.

Am căutat deci, printre altele, opiniile universitare în privinţa tratamentelor chimice. Nu are rost să ascund faptul că nu sunt mulţumit de fructele pe care le cumpăr din supermarket, adevărate cocktailuri de chimicale, aspectoase ca nişte poze din reviste, nu zic nu, dar adesea fade, lipsite de gust, coapte prin cine ştie de cale de vapor, când nu sunt ionizate şi iradiate…

Am aflat că, fără greş, dacă vrei fructe bune trebuie să altoieşti. Adică să aplici pe un suport, numit portaltoi, o clonă care să poate garanţia calităţii. Tehnica e veche de sute şi sute de ani, şi mi se pare inevitabilă, atât timp cât nu există suficiente soiuri capabile să asigure o uniformitate a trăsăturilor de la individ la individ. Există ceva soiuri de prun, parcă şi de vişin, dar ele sunt mai degrabă excepţia. Fără altoire, am fi condamnaţi să mâncăm mere pădureţe şi cireşe amare.

Oricum, nu despre ideea de altoire voiam sa vorbesc, e acceptată de cei mai mulţi dintre permacultivatori, mai puţin de Fukuoka, însă el lucra cu arbori mediteraneeni, şi nu ştiu sigur dacă portocalii şi mandarinii au nevoie de altoire. Mai complicată mi se pare decizia de a tăia sau nu coroana copacilor. Pomicultura convenţională spune că există avantaje indubitabile (pomii produc mai curând, mai mult, fructe de calitate), în vreme ce unii permacultivatori refuză categoric, spunând că un pom epuizat din cauza tăierilor nu mai are resurse să se lupte cu bolile. În ce mă priveşte, în punctul în care mă aflu, cred că aş practica foarte prudent această tehnică, foarte dificilă (practic există reguli pentru ficare pom, trebui să te mişti la timp şi să ai multe informaţii legate de biologia speciei), dar care promite mult. S-ar putea să-mi revizuiesc opinia, însă asta cred acum.

Mai am multe necunoscute în privinţa pomilor. Timpul mi le va lămuri. Însă ce mi se pare foarte important în etapa în care mă aflu, şi constituie până la urmă subiectul acestor rânduri, este alegerea portaltoiului. Departe de a fi un simplu suport vegetal pentru altoiul a cărui specificitate genetică o căutăm, portaltoiul decide două elemente importante: data intrării în productie şi vigoarea pomului. Iar aici pare să existe o corelaţie: cu cât intră mai repede în producţie, cu atâta pomul va fi mai debil. Invers, un pom viguros intră târziu în producţie.

Hai să exemplificăm: există meri care intră în producţie în 3-4 ani de la plantare, şi există soiuri tradiţionale, care ajung să rodească la 8-10 ani. Preţul plătit este, aşa cum spuneam, un pom debil, care se îmbolnăveşte uşor, în primul caz, şi un pom cu rezistenţă sporită, în a doua situaţie. Şi ar mai fi unul, deloc neglijabil: primul pom va trăi cam 20-25 de ani, în vreme ce al doilea va trece în destule situaţii de 100 de ani.

Oferta pepinierelor noastre ne aduce în faţă portaltoi cu rodire rapidă. Nimeni nu merge în pădure să aducă meri pădureţi, pe care să altoiască soiurile pe care le căutăm. Motivaţia este comercială: clienţii nu au răbdare 10 ani până apar primele mere. Deci nu s-ar vinde. Toată lumea vrea repede, iar chimizarea preventivă nu şochează pe cei care o practică frenetic. A intrat, cum s-ar spune, în modă. O faci cu resemnare, treci drept om înţelept.

Mă întreb cât adevăr este până la urmă în butada: “Nu stropeşti, nu mănânci fructe.” Cred că e doar o chestie de abordare, nimic axiomatic. Dacă-ţi planifici livada după criterii hipermoderne, adică: o singură specie (mărul, că sigur nu rămâi cu el în beci, sau eventual gutuiul, pentru că are cea mai slabă reprezentare în livezile româneşti, deci sigur va avea şi desfacere), iar din specia aleasă mergi numai pe pomi debili, ultrarapizi şi megaproductivi, cărora le tai coroana cum scrie la carte, iar apoi îi stropeşti preventiv de vreo enşpe ori, ai toate şansele să fii sponsor al industriei chimice în satul tău. Fireşte, o vreme afacerea va merge, adică vei fi satisfăcut financiar, dat fiind faptul că singurul criteriu al succesului pe care îl vei aplica va fi strict cel bănesc. S-ar putea însă să te îmbolnăveşti din cauza produselor chimice utilizate, poate un cancer mititel, poate un Parkinson trendy, nu ştiu. Cu certitudine îţi vei îmbolnăvi consumatorii şi mediul. Livada va semănă cu un cavou, fără păsări, fără altă viaţă decât aceea care poate fi reflectată contabil.

Numai că nu-i obligatoriu să scriem istoria în felul ăsta. Putem concepe o livadă diversificată, cu 7-8 specii, sau chiar 20-25, urmărind atât consumul familiei cât şi ceva vânzări. Dacă fructele nu sunt chiar preocuparea noastră fundamentală, n-avem decât să favorizăm pomii a căror roadă se poate păstra prin prelucrări minime, gen uscare (nuci, meri, aluni, piersici, caişi), lăsând ca producătorii de fructe perisabile să fie slab reprezentaţi în grădina noastră. Putem cultiva soiuri precoce, pentru că vrem totuşi să avem fructe cât mai repede, dar într-o proporţie mică, axându-ne în special pe soiuri tardive, foarte rezistente şi suficient de longevive încât într-o zi să lăsăm livada moştenire copiilor noştri.

Este facil să folosim arme chimice împotriva pomilor, care ar trebui să fie aliaţilor noştri. E mai inteligent să căutam armele biologice, gândacii care mănâncă gândaci, păsările care consumă insecte, plantele care îndepărtează dăunătorii, arbuştii care îi atrag, lăsându-se cu generozitate invadaţi în locul arborilor fructiferi care ne interesează. Putem să ne extindem resursele empatice, cuprinzându-i în aria noastră şi pe copaci, să ne pese de suferinţa lor, să ne doară rănile lor, să-i iubim, sau dimpotriva putem să-i considerăm nişte unelte ale îmbogăţirii noastre materiale, reflectată abstract, strict numeric. Putem fi deci, subtili, rafinaţi, răbdători, calmi, sau putem proceda nerăbdător, comportându-ne ca nişte isterici cuprinşi de frenezia lăcomiei. În orice se va vedea însă caracterul nostru, pentru că deciziile cele mai anodine sunt încărcate de semnificaţii.

11 thoughts on “Câteva reflecţii pornind de la portaltoii actuali

  • 27/06/2011 at 4:31 pm
    Permalink

    „Expertii” astia sunt scoliti la scoala producatorilor de ingrasaminte si pesticide.
    Daca nu altceva, macar bunul simt ar trebui sa le spuna ca oameni si pomi fructiferi au existat si cu mult inainte de inventarea pesticidelor. Dar bunul simt le-a amortit de tot.
    Toata copilaria mi-am petrecut-o intr-o gradina obisnuita, unde cuvantul „pesticid” nu era nici macar cunoscut. Auzisem ceva de insecticide, da’ pentru noi acest cuvant insemna spray-ul acela cu miros urat si cu o musca mare desenata pe tub, cu care mama mai dadea din cand in cand vara prin camere…
    Nimeni nu stropea cu nimic. Si slava Domnului, erau de toate. Cateodata nu se faceau prea multi struguri, dar culegeam cosuri intregi de gutui, din doar doi pomi. Cateodata abia umpleam doua galeti de gutui, dar trebuia sa imprumutam inca un butoi de la vecini, ca sa avem in ce pune strugurii…
    Intr-un an abia de culegeam cativa castraveti pentru salata, in alt an aveam si de murat…
    Cele mai frumoase amintiri le am totusi de la caisi. Ei aveau o „regula”: intr-un an faceau caise multe-multe si mici, atat de multe incat ne era teama sa nu se rupa crengile, in anul urmator faceau putine caise, dar mari, ca decupate dintr-o reclama. De cand incepeau sa se coaca si pana culegeam ultima caisa, cartierul nostru general se muta sub cei doi caisi.
    Ne puneam o patura sub pom si cioca-boca, toata ziua spargeam la samburi. Mancam la caise pana ne durea burta si samburi pana ne dureau falcile… :)
    Nu stropeam si aveam. Pe saturate. Caise proaspete, caisata, gem, compot si chiar tuica, atunci cand de multe si coapte ce erau cadeau din pom…
    Si nici nu ii taia nimeni, niciodata. Eu cred ca erau atat de roditori pentru ca simteau ca sunt iubiti…
    Si acum caisul este pomul meu preferat!
    Si nu eram singura familie care nu stropea pomii… Nimeni nu stropea cu nimic. Si se faceau de toate. Unul din gutuii copilariei mele traieste si rodeste si acum…

    Anul trecut am pus un ciresel in gradina. Anul acesta a inflorit si a facut chiar o mana de cirese, cele mai bune cirese din lume! N-am de gand sa il stropesc, cel mult cu macerat de urzici si coada calului.

    Nu mai stiu cine spunea ca „Cea mai impertinenta idee a omului este ca el poate ajuta Natura.”
    Natura are, oricum, mult mai multa experienta decat oricare din teoreticienii agriculturii industriale!
    Prefer sa am incredere in ea, decat in ei.

    Reply
    • 28/06/2011 at 4:25 pm
      Permalink

      Eu am crescut la bloc, langa o piata, si in sezonul caiselor era festin. Toti copii culegeam samburii de caise de pe unde apucam, apoi ne adunam si ii spargeam. Asta se intampla prin anii 70-80. Acum insa nu mai gasesc samburi cu miezul dulce, toti sunt amari.

      Reply
      • 01/07/2011 at 1:14 pm
        Permalink

        Caisul din fața casei noastre are caise cu sâmburi dulci. Nu foarte dulci, cum țin minte că erau unii, dar totuși buni, nicidecum amari.

        E un cais bătrân, ne mirăm că a rodit așa de mult. E plin de caise mari, dulci și aromate, acum se coc, dar multe cad deja – coapte sau nu, și se sparg. Am făcut ieri deja o tură de gem și e doar începutul.

        Nu știu însă de ce cad și fructe care nu sunt coapte în întregime… Cred că ceva boală are, că pe coaja sâmburilor e un model ca de leopard :))

        Reply
        • 01/07/2011 at 1:30 pm
          Permalink

          Din cate ma pricep eu (si nu prea ma pricep :-)) caderea fructelor necoapte poate fi si normala. Natura nu creeaza deseuri, este adevarat, dar natura risipeste, pentru o samanta incoltita exista poate 10.000 de seminte care se transforma in humus. Sau poate mai multe.

          In cazul fructelor de pe copaci, de regula se leaga de 10-50 de ori mai multe decat poate pomul sa duca pana la capat. De aceea prima data cad enorm de multe dupa ce s-au legat, apoi mai este o runda inainte de coacere, cand fructe aproape finalizate sunt aruncate, pentru ca nu exista suficienta energie pentru a fi duse la bun sfarsit.

          Reply
          • 29/08/2013 at 4:47 pm
            Permalink

            Prunul, singurul pom sinucigas.Daca fructele nu sunt atacate de boli sau daunatori, prunul le duce pe toate la coacere. din cauza asta ramurile se supraincarca si daca nu sunt sprijinite se apleaca sub greutatea fructelor, se deformeaza si nu de putine ori se rup.Din aceasta cauza in livezile cu pruni trebuie sa existe o rezerva de araci pentru proptele si in masura posibilitatilor ( mai greu intr-o livada mare) , se face rarirea fructelor.Ceilalti pomi fructiferi de regula tin atatea fructe cate pot sustine ramurile si cate pot hrani frunzele.In general se spune ca un fruct , in functie de soi este hranit de 6-10 frunze.

    • 24/03/2013 at 1:56 pm
      Permalink

      Foarte interesant acest articol referitor la pomii fructiferi ! Eu detin o livada de 1 ha de prun si ceva mar si am incercat pe cat posibil sa evit folosirea tratamentelor chimice numai ca uneori de exemplu cand este invazie de omizi nu prea ai ce face si folosesti insecticide.Am incercat diverse variante folosind macerate de urzica sau ceapa dar efectul este minim! Ce pot face intr-o asemenea situatie?
      Sa stau si sa privesc cum pomii sunt devorati de frunze?
      Intrucat nu urmaresc un castig direct financiar pot face tot felul de experimente si as dori pe aceasta cale sa-mi oferiti solutii pe care sa le aplic sau sa le experimentez in livada mea.
      Sunt cu totul de acord ca evitand taierile la pomii fructiferi si lasandu-i sa se dezvolte natural acestia sunt mai rezistenti la boli dar, la daunatori intr-o oarecare masura!
      Daca in privinta bolilor pomilor exista acest remediu natural si anume neinterventia prin taieri de formare si fructificare, in privinta daunatorilor (insectelor) trebuie sa gasim solutii eficiete. Rog pe aceasta cale pe toti cei ce stiu diverse metode naturale prin care putem tine la distanta daunatorii din livezi sa ni le impartaseasca si noua celor care dorim sa consumam fructe naturale 100% fara chimicale!

      Reply
  • 27/06/2011 at 4:38 pm
    Permalink

    Ai dreptate. La tara, cel putin pe unde m-am miscat eu, este o vorba: „Asa a fost in anul acela.” Mare intelepciune, am priceput-o intr-un tarziu: pentru taran, anii sunt ca fiintele, ca niste copii, nu-s doi la fel. Zilele sunt diferite, toamnele sunt diferite, copacii produc diferit de la an la an.

    Cred ca marea prostie este atunci cand ai o livada cu o singura specie, eventual un singur soi (desi aici mai esti fortat de polinizarea care cere 2-3 soiuri). Una e sa ai o livada familiala, cu 10-12 specii, si macar 2 soiuri pentru fiecare specie, caz in care poti urma fluctuatiile firesti ale naturii, si alta e sa-ti concepi livada ca o fabrica de fructe, caz in care vei dori sa produci industrial, predictibil, ca la strung.

    Oricum, sunt de acord cu tine. Trebuie sa mergem in ritmul naturii, care se misca sinusoidal, cu susuri si josuri. Trebuie sa acceptam ca „Asa a fost in anul acela.” La anul va fi altfel :-)

    Reply
  • 27/06/2011 at 5:56 pm
    Permalink

    Anul trecut plimbandu-ma prin livada de la Polocsay in locul unde a fost pe vremuri un camin pt muncitori (noi ii spuneam locului respectiv „Ferma 6”) unde am intalnit un nene care zicea ca mai pazeste ce a mai ramas si chiar am stat in povesti vreo 30-40 de min. Mi-a povestit ca a lucrat cu pomii in livada de cativa zeci de ani si ca de multe ori sfatuia pe fel de fel de ingineri cum sa faca diverse lucruri in pomicultura. L-am intrebat de tot felul de lucruri printre altele eram curios de metoda pe care o folosea el pt a produce pomi fructiferi si mi-a spus ca el intotdeauna foloseste seminte dupa care altoieste cu ochiuri poate chiar si din primul an. In cazul in care nu s-a dezvoltat prea bine, lasa altoirea pt anul urmator.

    Reply
  • 02/03/2012 at 10:12 am
    Permalink

    Cred ca gandirea e putin exagerata in ambele cazuri. Am incercat sa nu stropesc deloc in gradina, insa vecinul meu are pruni batrani extrem de bolnavi, iar acum si ai mei sunt pe moarte…..
    Nu poti folosi identic gandirea de acum zeci de ani cand nu mai erau asemenea boli, cu momentul actual cand colcaie bolile prin taote gradinile.
    S-a deschis cutia Pandorei, nu o poti inchide ignorandu-le complet.

    Reply
    • 02/03/2012 at 10:18 am
      Permalink

      Draga Corina, orice lucru bine facut cere inainte de actiune putin studiu. Uneori, putin mai mult studiu. Alteori chiar cere studiu mult. Daca vrei sa faci agricultura fara chimie, se poate, numai ca trebuie sa te informezi temeinic in prealabil. Conversia de la agricultura conventionala la agricultura bio este mai grea decat s-o iei de la zero respectand principiile bio.

      Sunt de acord cu tine, s-a deschis cutia Pandorei. Dar depinde de noi daca o pastram deschisa sau o inchidem la loc. Nu suntem condamnati sa mancam cocktailuri de antibiotice in loc de carne curata, sau nitrati de sinteza in loc de azot fixat de plante in sol. Eu am decis. Daca te resemnezi la mersul epocii, sa stii ca si tu ai decis.

      Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *